' — Ai pierdut multe până acum. Multe lucruri importante. Problema nu este a cui e vina. Problema stă în faptul că ai mai lipit ceva la ele. De fiecare dată când ai pierdut ceva, ai adăugat şi o parte din tine. N-ar fi trebuit să faci asta. Ai adăugat acolo şi lucruri pe care ar fi trebuit să le păstrezi pentru tine. Aşa ai ajuns să te împuţinezi şi tu, treptat-treptat.
'Desigur, nu aveam cum să ştiu în ce direcţie urma să o apuce Yuki. E straniu, dar orice om are o culme. O dată ce ai ajuns acolo, mai departe drumul nu merge decât la vale. E un lucru inevitabil. In plus, nimeni nu ştie unde anume este acea culme. Te gândeşti că deocamdată eşti în siguranţă, dar te trezeşti deodată că ai atins culmea. Unii o ating la doisprezece ani, iar apoi duc o viaţă cât se poate de monotonă. Alţii continuă să urce până la moarte. Alţii mor chiar în vârf. Mulţi poeţi şi compozitori au trăit o viaţă tumultuoasă şi au urcat vijelios, dar au murit înainte să apuce vârsta de treizeci de ani. La o vârstă de peste optzeci de ani, Pablo Picasso continua să picteze tablouri pline de forţă şi a murit în plină ascensiune. Până nu ajungi la capătul drumului, n-ai de unde să ştii cum o să fie.
Oare cu mine cum o să fie? m-am întrebat.
'Toţi suntem conectaţi prin linii de telefon, cabluri subterane, tuneluri subacvatice sau sateliţi de comunicaţii. Computere uriaşe operează totul, însă, oricât de sofisticat şi performant ar fi sistemul, dacă nu vrei să vorbeşti, legătura nu se poate face. În plus, presupunând că voinţa există, trebuie să ştii şi numărul de telefon al persoanei respective (eu am uitat să i-l cer), altfel legătura tot nu se poate face. Mai departe, chiar dacă îi ceri numărul de telefon, se întâmplă să-l uiţi sau să pierzi hârtiuţa pe care l-ai scris. Pe de altă parte, presupunând că ştii numărul, poţi să-l formezi greşit şi, din nou, legătura nu se poate face. Suntem o specie extrem de imperfectă şi de nechibzuită. În plus, presupunând că îndeplinesc toate condiţiile şi reuşesc să-i dau telefon lui Yuki, ea ar putea să-mi spună „Acum n-am chef să vorbesc. La revedere! (zdrang!)" şi să-mi închidă telefonul, în acest fel, conversaţia nu mai are loc. Ar rămâne doar o bună exemplificare a interesului unilateral.
'Ce faci atunci când eşti rănit?
— Port o insignă Keith Haring.
— Doar atât? râse ea.
— Ce vreau să spun e că devine ceva cronic. Eşti absorbit de viaţa de zi cu zi şi nu mai ştii unde sunt rănile. Dar ele rămân. Asta e natura rănilor. Nu poţi să le smulgi si să le arăţi şi altora. Dacă poţi, înseamnă că nu sunt prea grave.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu