În noapte - Haruki Murakami

” Am senzația că mi-am clădit o lume a mea, cu timpul, încetul cu încetul. Când intru în ea, reușesc să-mi găsesc liniștea într-o oarecare măsură. Dar însuși faptul că a trebuit să-mi construiesc o astfel de lume înseamnă că sunt un om slab, ușor de rănit, nu? Iar în ochii oamenilor, e doar o lume insignificantă, de nimic. Ca o coșmelie de carton care își ia zborul  la prima pală de vânt.

” Dacă o să găsești pe cineva să-ți placă, atunci o să capeți mai multă încredere în tine. Să nu umbli cu jumătăți de măsură. Pe lumea asta există lucruri care nu poți să le faci decât singur și lucruri pe care nu poți să le faci decât în doi. Important e să împarți astea două lucruri cum trebuie.


” Ochiul nostru ia forma unei camere de luat vederi suspendate în aer, care se poate învârti în voie prin încăpăere.

” Ironie. Adică atunci când răstorni perspectiva, încerci să te privești din exterior pe tine sau lucrurile care țin de tine și găsești ridicolul din ele.

”  Ținând ceașca de cafea cu ambele mâini, Takahashi o  privește mijindu-și ochii, de parcă s-ar uita într-o cameră printr-o crăpătură din fereastră.
- Chiar vrei să știi care e răspusnul, de asta întrebi?
- Bineânțeles. De obicei de-asta și punem întrebări, pentru că vrem să știm răspunsul, nu?
- Teoretic, pentru că unii oameni întreabă din politețe.
- Asta așa e, răspunde Takahashi și, după câteva clipe de gândire, pune ceașca înapoi pe farfurioară, cu un zgomot sec. Ca explicație, am o versiune mai lungă și una mai scurtă. Pe care o preferi?
- Între.

” Mari învârte în minte cuvintele lui.

” Pe scurt, nimic din ce spuneam eu nu aungea până la ea. Parcă între noi doi era un strat transparent de burete care seca toată seva din cuvintele mele în momentul în care încercau să treacă prin el. Adică nu asculta nimic din ce spuneam. Am realizat lucrul ăsta pe măsură ce vorbeam și atunci și cuvintele ei au început să nu mai ajungă până la mine. A fost o senzație foarte stranie.

” - Eri doarme acum, spune Mari, de parcă i-ar dezvălui un secret. Doarme dusă.
- La ora asta, toată lumea doarme.
- Nu asta voiam să spun. Ea nu vrea să se trezească.

” Se gândește la corelația dintre teorie și acțiune. Teoria rezultă din acțiune sau duce la acțiune?


” Dacă îți forțezi zdravăn memoria, multe amintiri reânvie destul de clar. Se întâmplă să-ți aduci aminte brusc de anumite lucruri uitate de multă vreme. E foarte interesant. Memoria e foarte ciudată. Îndeasă la sertar tot felul de prostii care nu-ți folosesc la nimic. Iar alte chestii importante și chiar care îți sunt de folos se șterg una după alta.

” - Știi, mă gândeam dacă nu cumva oamenii își folosesc aminitirile pe post de combustibil.

Haruki Murakami

' — Ai pierdut multe până acum. Multe lucruri importante. Problema nu este a cui e vina. Problema stă în faptul că ai mai lipit ceva la ele. De fiecare dată când ai pierdut ceva, ai adăugat şi o parte din tine. N-ar fi trebuit să faci asta. Ai adăugat acolo şi lucruri pe care ar fi trebuit să le păstrezi pentru tine. Aşa ai ajuns să te împuţinezi şi tu, treptat-treptat.

'Desigur, nu aveam cum să ştiu în ce direcţie urma să o apuce Yuki. E straniu, dar orice om are o culme. O dată ce ai ajuns acolo, mai departe drumul nu merge decât la vale. E un lucru ine­vitabil. In plus, nimeni nu ştie unde anume este acea culme. Te gândeşti că deocamdată eşti în siguranţă, dar te trezeşti deodată că ai atins culmea. Unii o ating la doisprezece ani, iar apoi duc o viaţă cât se poate de monotonă. Alţii continuă să urce până la moarte. Alţii mor chiar în vârf. Mulţi poeţi şi compozitori au trăit o viaţă tumultuoasă şi au urcat vijelios, dar au murit înainte să apuce vârsta de treizeci de ani. La o vârstă de peste optzeci de ani, Pablo Picasso continua să picteze tablouri pline de forţă şi a murit în plină ascensiune. Până nu ajungi la capătul drumului, n-ai de unde să ştii cum o să fie.

Oare cu mine cum o să fie? m-am întrebat.

'Toţi suntem conectaţi prin linii de telefon, cabluri subterane, tuneluri subacva­tice sau sateliţi de comunicaţii. Computere uriaşe operează totul, însă, oricât de sofisticat şi perfor­mant ar fi sistemul, dacă nu vrei să vorbeşti, legă­tura nu se poate face. În plus, presupunând că voinţa există, trebuie să ştii şi numărul de telefon al persoanei respective (eu am uitat să i-l cer), altfel legătura tot nu se poate face. Mai departe, chiar dacă îi ceri numărul de telefon, se întâmplă să-l uiţi sau să pierzi hârtiuţa pe care l-ai scris. Pe de altă parte, presupunând că ştii numărul, poţi să-l formezi greşit şi, din nou, legătura nu se poate face. Suntem o specie extrem de imperfectă şi de nechibzuită. În plus, presupunând că îndeplinesc toate condiţiile şi reuşesc să-i dau telefon lui Yuki, ea ar putea să-mi spună „Acum n-am chef să vor­besc. La revedere! (zdrang!)" şi să-mi închidă tele­fonul, în acest fel, conversaţia nu mai are loc. Ar rămâne doar o bună exemplificare a interesului unilateral.

'Ce faci atunci când eşti rănit?

— Port o insignă Keith Haring.

— Doar atât? râse ea.

— Ce vreau să spun e că devine ceva cronic. Eşti absorbit de viaţa de zi cu zi şi nu mai ştii unde sunt rănile. Dar ele rămân. Asta e natura rănilor. Nu poţi să le smulgi si să le arăţi şi altora. Dacă poţi, înseamnă că nu sunt prea grave.