” 27 octombrie. Nemurire. N-am priceput niciodată această poziție bizară, sceptică: nu știu.
” 29 octombrie. Ciudat, vocea ei, pe care o cunosc atât de bine, despre care se spune că ar fi însuși grăuntele amintirii ( ,,scumpa inflexiune...” ), n-o mai aud. Ca o surzenie localizată...
” 31 octombrie. Nu vreau să vorbesc despre asta, de frică să nu fac literatură - sau fără să fiu sigur că nu ar deveni literatură-, chiar dacă literatura ia naștere din aceste adevăruri.
” 5 noiembrie. Astfel îmi pot rumega doliul. Nu e vorba de singurătate, în empiric, etc; mă simt în apele mele, dau dovadă de stăpânire, ceea ce i-ar putea face pe oameni să creadă că aș fi mai puțin îndurerat decât și-au imaginat ei. Mai degrabă e ca și cum se rupe o relație de dragoste, acel ,,noi ne iubeam. Punctul cel mai arzător până la punctul cel mai abstract...
” 10 noiembrie. Mi se urează ,,curaj”. Dar vremea curajului a fost când ea era bolnavă, pe când o îngrijeam văzându-i suferințele, tristețile, și când trebuia să mă ascund pentru a plânge. În fiecare clipă trebuia să-mi asum o decizie, o atitudine; or, anume acesta-i curajul. - Acum, curaj înseamnă dorință de viață și nu am decât prea mult.
” 11 noimbrie. Singurătate = să nu ai pe nimeni apropiat căruia să-i poți spune: mă întorc la cutare oră sau căreia să-i poți telefona (zice): iată, m-am întors.
” 21 noimbrie. Acum știu de unde poate veni Deprimarea: recitindu-mi jurnalul din vara asta, am fost în egală măsură ,,vrăjit” (prins) și decepționat: așadar, scriitura la maximum nu este decât derizorie. Deprimarea va veni atunci când, din străfundul tristeții, nu mă voi putea agăța nici măcar de scriitură.
” 16 ianuarie. 1978. Universul meu: opac. Nimic nu rezonează aici cu adevărat - nimic nu se cristalizează.
” 20 martie 1978. Se zice ( îmi spunea dna Panzera): Timpul potolește doliul - Nu, Timpul nu șterge nimic; doar face să treaca emotivitatea doliului.
” 23 martie 1978... să/mi integrez tristețea într-o scriitură.
” Pe la 12 aprilie 1978. A scrie pentru a-ți aminti? Nu pentru a-mi aminti, ci pentru a combate sfâșierea uitării ce se anunță absolută. Această - curând - ,,nicio urmă”, nicăieri, în nimeni.
” 1 mai 1978. A gândi, a ști că mama e moartă pentru totdeauna, complet ( ,,complet” care nu poate fi gândit decât prin violență și fără ca să poți suporta timp îndelungat acest gând), înseamnă a gândi, literă cu literă (literalmente și simultan), că și eu voi muri pentru totdeauna și complet. Există, așadar, în doliu (doliu de acest fel, al meu) o îmblânzire radicală și nouă a morții; căci, înainte, nu era decât o cunoaștere împrumutată (stângace, venită de la alții, din filosofie, etc), iar acum este cunoașterea mea. Nu-mi poate face deloc mai mult rău decât doliul meu.
” 18 mai 1978. La fel ca dragostea, doliul lovește lumea, mondenul, irealitatea, inoportunitatea. Rezist lumii, sufăr din cauza a ceea ce-mi cere, de pretenția ei. Lumea îmi sporește tristețea, asprimea, zăpăceala, iritarea etc. Lumea mă deprimă.
” 5 iunie 1978. Pentru mine, Monumnetul nu este ceva durabil, etern (doctrina mea este mult prea înrădăcinată în Totul trece: mor până și mormintele), este un act, un activ care face să fii recunoscut.
” 18 iulie 1978. Ideea că moartea ar fi un somn. Dar ar fi îngrozitor să trebuiască să visezi veșnic.
” 24 iulie 1978. (Fotografie: neputința de a rosti ceea ce este evident. Nașterea literaturii)
,,Inocență”: ceea ce nu va dăuna în veci.
” 31 iulie 1978. Nu-mi doresc nimic altceva decât să-mi locuiesc tristețea.
” 18 august 1978. A împărtăși valorile cotidinaului silențios (să ai grijă de bucătărie, de curățenie, de haine, de estetică și, într-un fel, de trecutul obiectelor) era felul meu (tăcut) de a asta de vorbă cu ea. - Și anume așa o pot face acum, când ea nu mai este aici.
” 17 septembrie 1978... alterare treptată a încrederii în mine însumi - în ceea ce scriu.
” 8 octombrie 1978 Cât despre moartea, moartea mamei mi-a dat certitudinea (până atunci abstractă) că toți oamenii sunt muritori - că nu există nicioadată discriminare în acest sens - iar certitudinea că trebuie să mor urmând această logică mă liniștește.
” 7 iunie 1978. Formă de discreție: să faci totul de unul singur, să nu-i pui pe alții să facă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu