Viața pe un peron - Octavian Paler

” Pe măsură ce înaintezi în emoție, te apropii și de sfârșitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseți trecătoare. Eternă e doar tăcerea.


” Mai întâi, m-am apucat cu toată patima să-mi cântăresc viaţa de la capăt. Şi am început să pricep ce greşisem. Niciodată n-am trăit, de fapt, decât pentru mine. Am iubit lumea, dar am iubit-o pentru că existam eu în ea. N-am fost ani de zile decât un solitar diletant... ştiţi ce este un solitar diletant? Unul care trăieşte în singurătate trăgând cu coada ochiului la lume. Nu e în stare de mai mult, chiar când se laudă, cum făcusem eu, că vrea să fie pustnic. Dar mai ales nu e în stare să găsească la limita singurătăţii acea iubire înaltă, purificată de orice egosim, pe care, cu un cuvânt din păcate prea uzat, o numim fraternitate.


” Omul? Nu există ,,omul” decât în tratatele de filozofie care se mulțumesc cu abstracțiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu îi place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există și cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poți vedea totdeauna; îl copleșesc martorii, dintre care se aleg mereu și călăii și victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire.


” Ca să recapeți senzația că ești om trebuie să observi că vocea ta nu te mai ascultă. Țipătul a ajuns la limitele lui și s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el. 


”Noi sântem ca un cântec, nu credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit spre început. Trebuie să-l cânți totdeauna îndreptându-te spre sfârșit. Pe parcurs, în timp ce cânți încă și muzica te îmbată, îți dai seama că sfârșitul se aproprie totuși, oricât l-ai amâna. Încerci să lungești puțin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reânvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârșitul. Te încăpățânezi să nu recunoști o evidență. Că orice cântec are un sfârșit.


” Pasiunea pentru dreptate. Am priceput că există atâta nedreptate pe lumea asta încât cineva însetat de dreptate va avea întotdeauna ceva de făcut. Niciodată nu-și va apuiza șansele. Va eșua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urmă nicio dâră de dreptate, ci numai una de sânge. 


” Toate raționamentele mele au început astfel să devină procese. Orice gâneam, căutam și reversul. Oricărei lumini,îi căutam umbra. Oricărei vorbe, îi căutam ecoul. Nu mai era nimic ,,curat”. Totul era ,,murdărit” de contrariul aelui lucru. Eram un fel de Sisif, dacă vreți, care-și arunca singur stânca pe coasta muntelui odată ajuns sus. Într-un fel, mă întorsesem la viciul de a juca șah cu mine însumi. Acum transformam fiecare idee într-o părticică de șah. Într-un proces. Făcea exact acelaș lucru ca atunci când jucam pe rând, tot eu, cu piesele albe și cu piesele negre. 


” Până atunci crezusem că sinuciderea este un gest filosofic.  Un pact cu viața rupt. Le atribuiam sinucigașilor o noblețe tragică, de oameni care își recunoșteau  eșecul sau nefericirea și, după ce pierduseră toate bătăliile, aveau tăria să încheie cu o victorie care nu le mai servea la nimic, o victorie asupra fricii de moarte. Ei pătrundeau liberi în metafizică după ce fuseseră umiliți de viață.

” Poezia cea mai frumoasă nu e decât o formă de eșec și de trădare. 

” Omul râde uneori ca să-și dea curaj.


” Dar între Sisif și Christos eu văd o deosebire mult mai mare decât aceasta. Sisif speră că stânca lui se va opri, totuși, într-o zi în vârf, în vreme ce Christos nu mai speră nimic pe Golgota. El vrea să se urce pe cruce și e pregătit pentru asta. Christos știe că nu suie Golgota decât o singură dată. Că la capătul acestui drum nu există pentru el decât răstignirea. Și că deci el n-are altă speranță decât să-și accepte osânda. Sisif vrea să iasă din osândă. El se revoltă împotriva osândei sale tocmai împlinind-o. 


” Câtă vreme aștepți, totdeauna mai existăun tren care va veni sau va pleca.


” Știam că irealitatea nu se opune totdeauna realității. Dimpotrivă, sânt situații când te ajută s/o suporți. În gară am învățat altceva, ce înseamnă să născocești din teamă o irealitate, să te îmbraci în ea, ajungând astfel la o irealitate dublă în care te miști cu grijă ca nu cumva  dintr-o neatenție să strici totul, devenind ridicol în propriii tăi ochi și, mai ales, fără apărare. Mai contează oare că sânt și minciuni care te ajută să trăiești? 


”Iremediabilă e numai greșeala de a te lăsa strivit.


” Spun ,,eu, eu, eu”  numai pentru că vreau să mă explic. Și pentru că în timp ce vreau să mă explic mi se pare că intru în conflict cu cei care mă ascultă.


” Între altele, vă mărturisesc că unul dintre cele mai mari defecte ale mele a fost că nu m-am priceput să mint nici măcar când alții nu-mi cereau decât asta.


” Uneori, e drept, omul obosește așteptând. Și n-ați auzit, oare, de situații în care, când sesoște în sfârșit ceea ce el a așteptat, sosește prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obținând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reușește doar să-l obosească și mai mult. Și renunță la ea cu o ultimă mare tristețe deaorece nu e simplu să porți o bătălie și, ajuns la capăt, să-ți dai seama că asta a afost totul. Bătălia. A existat cândava un scop, dar de atâta așteptare scopul a murit...


” Și pe urmă istoria a fost mereu rescrisă în funcție de interese. Ea a ajuns să semene uneori cu un nesfârșit palimpsest unde e aproape cu neputință să decoperi scrierea originală. Sau chiar dacă o descoperi nu știi că te afli în fața ei. Bănuiești până și adevărul de fals, de mistificare.


” Indiferența nu e decât o formă comodă de a subsrie la rău.


” Orice singurătate are câteva picături de sânge pe mâini. Pilat din Pont n-a fost decât un criminal igienic.


” Nu atât adevărul unor idei a influențat lumea, cât convingerea cu care aceste idei au fost rostite.


” Înfrângerea nu înseamnă automat că dreptatea e de partea învingătorului.


” Lumea e prea înfierbântată de pasiuni pro și contra, nu admite amânări când e vorba să fie condamnat cineva.


” Sânt calm, dar credeți-mă, domnilor, nu știți cât de violent este calmul.


” Se luminează  această stea pe care ne naștem și murim, iar noi nu găsim mai bun de făcut decât să ne controlăm, plictisiți sau grăbiți, ceasul. Noaptea se retrage undeva în neant și ne regăsim pe noi înșine și lucrurile din jur fără să ne mirăm cel puțin, încât nici măcar nu le mai observăm. Ni se pare că e o datorie a pământului să se lumineze la ora prevăzută. Și astfel,în loc să aibă gust cosmic, dimineața are gustul pastei de dinți.