Femei - Charles Bukowski

” Am luat foile și m-am uitat la ele. Aveau cancer. Scrisul lui avea cancer.

” Simțeam cum amintirile bune ale relației noastre îmi rodeau interiroul stomacului ca un șobolan.

” Eram bucuros că nu sunt îndrăgostit, că lumea mă nemulțumea Îmi plăcea să fiu în răspăr cu to ce mă înconjoară. Îndrăgostiții devin adesea iritați, periculoi. Își pierd simțul perspectivei. Își pierd simțul umorului. Devin nervoși, niște plicticoși psihotici. Devin chiar criminali.

” - Lydia m-a acaparat. E mai presus de mine.
  - E doar o aventură. E impulsivă, o să te părăsească.
  - Poate că asta face parte din farmecul ei.
  - Vrei o curvă. Ți-e frică de iubire.
  - S-ar putea să ai dreptate.

” Și totui femeile - femile adevărate - mă speriau, pentru că ele, în cele din urmă, îți doreau sufletul, iar eu vroiam să păstrez ce mai rămăsese din al meu.
  Tânjeam, de fapt, mai ales după prostituate, femei de joasă speță, pentru că erau ucigătoare și din topor, nu aveau nici o pretenție. Nu pierdeau nimic după ce plecau. Totuși, în acelai timp, tânjeam după o femeie tandră, adevărată, în ciuda prețului exorbitant. Oricum ar fi fost, eram pierdut. Un bărbat puternic ar fi renunțat la ambele variante. Eu nu eram puternic. Așa că am continuat să lupt cu femeile, cu ideea de femeie.

” Asta-i problema cu băutul, m-am gândit, în vreme ce-mi turnam în pahar. Dacă se întâmplă ceva rău, bei ca să uiți; dacă se întâmplă ceva bun, bei ca să sărbătorești; dacă nu se întâmplă nimic, bei ca să se întâmple ceva.

”  Arta mea e frica mea.

” Uram magazinele și vânzătorii, se comportau superior,păreau să cunoască secretul vieții, aveau o încredere care mie îmi lipsea.

” Oamenii pur și simplu înșfacă orbește orice: comunism, mâncare sănătoasă, zen, surfing, balet, hipnotism, terapie de grup, orgii, mers pe bicicletă, plante medicinale, catolicism, haltere, călătorii, renunțarea la droguri, regim vegetarian, India, pictură, scris, sculptură, componistică, dirijat, mersul cu rucsacul în spate, yoga, copulare, jocuri de noroc, băutură, tăiat frunză la câini, iaurt înghețat, Bethoven, Bach, Buddha, Isus, marcă înregistrată, heroină, suc de morcovi, costume lucrate de mână, călătorii cu avionul. Oamenii trebuie să găsească ceva de făcut în timp ce așteaptă să moară. Presupun că e bine să poți face o alegere.

” M-am gândit la despărțiri, cât de dificile erau, însă de obicei, abia după ce te despărțeai de o femeie întâlneai o alta. Totuși trebuia să gust femeile, ca să le pot cunoaște cu adevărat, să pătrund în interiorul lor. Îmi era ușor să inventez bărbați, pentru că eram și eu unul, dar pentru mine femeile păreau aproape imposibil de imaginat în ficțiune fără ca mai întâi să le cunosc. Așa că le exploram cât de bine puteam și am descoperit în interiorul lor ființe umane. Scrisul avea să fie uitat. Scrisul urma să devină mult mai puțin important decât episodul însuși, până ce episodul se termina. Scrisul nu era decât un reziduu. Un bărbat nu trebuia să aibă o femeie ca să se simtă pe cât de adevărat putea să se simtă, dar era mai bine dacă reușea să cunoască vreo câteva. Apoi, când legătura lua o întorsătură proastă, avea să simtă cum era să fii cu adevărat singur și înnebunit și astfel să știe ce trebuie să înfrunte, în cele din urmă, când propriul lui sfârșit avea să vină.

” Existau vremuri când era mai bine să te ții departe de mașina de scris. Un scriitor bun știe când nu e cazul să scrie. Oricine putea bate la mașină. Nu că aș fi fost bun la așa ceva; nu puteam nici ortografia corect și nici gramatica nu știam. Dar știam că nu e cazul să scriu. Era ca și fututul. Trebuia să-mi odihnesc zeul din când în când. Am avut un vechi prieten, Jimmy Shannon. Scria șase romane pe an, toate despre incest. Nu-i de mirare că murea de foame.

” - La început, a zis Sara, m-am gândit să-ți fac lipeala cu maică-mea, dar ea e mai în vârstă decât tine.
- Las-o baltă.
- Are picioare drăguțe.
- Las-o baltă.
- Ai prejudecăți împotriva femeilor în vârstă?
- Da, toată lumea e bătrână în afară de mine.
- Te comporți ca o vedetă. Totdeauna ai avut femei cu 20-30 de ani mai tinere?
- Nu și când aveam 20 de ani.
- Bine, reformulez întrebarea: ai avut vreodată vreo femeie mai în vârstă decât tine?
- Da, când aveam 25, am trăit cu o femeie de 35.
- Și cum a mers?
- A fost teribil. M-am îndrăgostit.
- Ce a fost îngrozitor?
- M-a făcut să mă duc la colegiu.
- Și asta e îngrozitor?
- Nu era soiul de colegiu la care te gândești. Ea era facultatea și eu eram studentul.
- Ce s-a întâmplat cu ea?
- Eu am îngropat-o.
- Cu onoruri? Ai ucis-o?
- Băutura a ucis-o.

” - Te porți frumos cu oamenii care te iubesc?
- Nu.
- De ce?
- Sânt infantil. Nu mă pot descurca.

” Știam că într-o bună zi am să scriu despre Katherne și că avea să fie greu. Era ușor să scrii despre curve, dar să scrii despre o femeie adevărată era mult mai dificil.

” Trebuia să mă adun. Un bărbat avea nevoie de o mulțime de femei doar atunci când niciuna dintre ele nu era bună la nimic. Un bărbat își putea pierde identitatea tot futându-se cu cine nimerea. Sara merita mult mai mult decât îi ofeream eu.

” - Nu vreau să te deranjez de la scris.
- Îmi este imposibil să mă opresc din scris. E o formă de nebunie.

” Oamenii fără morală se considerau adesea mai liberi, dar ceea ce le lipsea era mai ales abilitatea de a simți și de a iubi. Așa că preferau parteneri întâmplători. Morți futând morți. Nu exista nicio miză sau umor în jocul lor - erau niște cadavre futând alte cadavre. Morala era restrictivă, dar ei erau concentrați pe experiența umană de-a lungul secolelor. Un anumit tip de morală avea tendința să țină oamenii slavi în fabrici, în biserici și devotați statului. Alte soiuri de morală pur și simplu păreau de bun simț. Era ca o grădină plină cu fructe otrăvite. Trebuia să  știi pe care să o culegi și pe care să o eviți. 

Diana - Carlos Fuentes

” Literatura este o rană prin care apare necesarul divorț dintre cuvinte și lucruri. Și tot sângele ni se poate scurge prin acea fisură.

” Fotografia a accelerat prezența iluziei.

” Literatura este adevărata mea iubită, iar toate celelalte, sexul, politica, religia dacă o avem, moartea când avea să vină, treceau prin experiența literară, care este filtrul tuturor celorlalte experiențe ale vieții mele.

” Nu există o înnrobire mai mare ca speranța de a fi fericiți.

” Imginația și cuvântul îmi arată că, pentru ca imaginația să vorbească și cuvântul să plăsmuiască, romanul nu trebuie să fie citit așa cum a fost scris. Această condiție se vădește extrem de hazardată în cazul unei cronici autobiografice. Autorul trebuie să combine variații pe tema aleasă, să multiplice opțiunile cititorului și să ocolească stilul prin stil, prin schimbări constate de gen și distanțe.                                   

” au refuzat să-și adapteze conștiința la moda politică a momentului.

” Dar orice scriitor are o legătură de bază cu temele apărute dinlăuntrul mediului în care trăiește, precum și o legătură mult mai sofisticată cu formele pe care le inventează, moștenește, copiază sau parodiază - orice roman conține aceste laturi, se alimentează de la aceste surse, romanul și impuritatea sunt  frați; romanul și originalitatea, cumetre. 

” Firește. Oasele feței nu îmbătrânesc niciodată, ele reprezintă paradoxul unei morți care prin definiție nu are vârstă, purtată ca o marcă secretă a frumuseții și a prețului ei. Luiza Guzman - am zărit-o îndepărtându-se și urcând scăril - aparținea acestei rase. Cu cât e mai aproape osul de piele, cu atât mai frumoasă e fața. Dar și mai vizibilă devine maortea. Frumusețea se hrănește din agonia ce urmează. 

”  I-ma dat de băut, în vreme ce ea spunea că viața nu este generoasă de două ori. Există forțe care apar doar odată, niciodată de mai multe ori. Forțe, repetă, dând din cap de câteva ori, privindu-și unghiile vopsite de la picioarele desculțe, cu bărbia sprijinită pe genunchi. Forțe, nu ocazii. Forțe pentru iubire, politică, creație artistică, sport, orice. Trec o singură dată. E inutil să le recuperezi. S-au și dus, supărate pe noi, oentru că nu le-am băgat în seamă. N-am vrut pasiunea. Și-atunci nici pasiunea nu ne-a mai vrut. A izbucnit în plâns și am luat-o în brațe, ducând-o până în pat. Era de mărimea nei fetițe.

” Iar ordinea mea fizică a devenit un motiv de ordine mentală. În vraiștea hârtiilor mele de lucru, a cărților și scrisorilor, eu știu întotdeauna - și doar eu știu - unde se află fiecare lucru. Ca și cum aș avea un radar în cap, mâna mea se îndreaptă cu siguranță spre turnul din Pisa format de hârțoagele mele și ghicește imediat exact ceea ce caută.

” Casa lui Bunuel din Colonia del Valle nu avea personalitate. Asta era, de fapt, personalitatea sa: lipsa ei. 

” Nu te mulțumi cu succesul. Nu îl repeta cu ușurință. Impune-ți proiecte imposibile. Mai bine să ratezi de sus, decât să ai parte de un triumf de jos. Fugi de siguranță. Asumă-ți riscuri. 

” Gelozia este ca o viață dinlăuntrul  vieții noastre. Poți să iei avionul, să te întorci în capitală, să-ți suni prietenii, să începi să scrii din nou, dar simultan să trăiești o altă viață, separată, deși aflată în tine, cu propriile sale legi. Acea viață dinlăuntrul vieții noastre se manifestă în mod concret. Cum spune o expresie populară, ne face circ în burtă. 

” Viața concretă este o gaură neagră care ne conduce spre moarte. Revoluția, anarhia, libertatea sânt recompensele gândirii. Nu au decât un tron, capul nostru.
  Mai spunea că nu există o idee mai frumoasă decât să arunci în aer palatul Luvru și să dai la naiba întreaga umanitate și toate operele ei. Dar numai dacă asta rămâne în planul ideii, dacă nu era pus în practică. De ce nu facem diferența dintre idei și punerea lor în practică? Și să ne scufundăm în eșec și disperare? Visele nu își sunt sufieciente lor înșile? Am fi nebuni dacă i-am pretinde fiecărui vis pe care îl avem noaptea să se și transforme în realitate a doua zi, fiindcă în caz contrar l-am pedepsi. A reușit, oare, cineva să împuște un vis? 

” Pe bună dreptate sau nu, am trăit pentru scris. Literatura, aproapeîncă din copilărie, a însemnat pentru mine filtrul experienței, de la teama față de pedeapsa paternă, până la nopțile de iubire cele mai recente. Sex, politică, suflet, totul trece la mine prin experiența literară. Perspectiva cărții rafinează și consolidează datele vieții trăite. Poate că nimic din toate acestea nu este sigur, sau, în realitate, lucrurile stau exact pe dos: imaginația literară este cea care determină, care provoacă celelalte situații ,,reale” din viața mea. Dar dacă este așa, eu nu-mi dau seama. Însă aș vrea să am conștiința faptului că pentru mine realitatea nu este ceva simplu sau care se definește doar prin una dintre dimensiunile sale. Există oameni pentru care realitatea înseamnă doar lumea obiectivă, concretă: scaunul este scaun, muntele s-a aflat mereu acolo, norul trece, dar ascultă de legile fizicii, toate astea sunt reale. Pentru alte persoane, nu există altă realitate în afară de cea interioară, realitatea subiectivă. Mintea este o sală vastă, nemobilată, care se umple puțin câte puțin, de-a lungul vieții cu mobilierul percepțiilor. 

Quatrocente - Ion Mărculescu

” Nu știu dacă m-am născut când trebuie. Nu știu dacă trebuia să mă fi născut. De fapt, nu știu încă dacă m-am născut și, de aceea, este normal să-mi pun în întrebări. De aceea mă prefac că-mi pun întrebări. De aceea mă chinuiesc să vă păcălesc prefăcându-mă că vă dau răspunsuri la întrebări pe care nici măcar nu mi le-ați pus.

” Fiecare cap strălucit are un călcâi a lui Ahile. De multe ori, călcâiul este mai mare decât capul, dar nu se vede. Neputând să fii atât de deștept pe cât vrei, nu-ți rămâne decât să aspiri la tembelism fără ca măcar să știi dacă vei atinge vreo performanță. Nimic nu poate fi mai stupid decât tabla înmulțirii pe care o învățăm la școală.

”  Era o vreme când visam să mă uit la mine cum visam. Și chiar reușisem: visam să visez. Este vorba aici de primul vis în care se afla al doilea vis.
  Ce nu pricepeam atunci și nu pricep nici acum este faptul că al doliea vis era mult mai lung decât primul. Era  ca și cum ar fi posibil să încapă un an într-o secundă (cum afirma amărâtul ăla de Einstein!).
  În plus, visam că mă trezesc din primul vis, dar continua încă să se desfășoare cel de al doliea, care făcea parte din primul. Dar în al doilea vis visam că sunt treaz și nu visez (Criticul: ca un pește zbătându-se într-un sicriu îmbrăcat cu flori!).

” Există orbii orbi, și orbii care văd mai bine decât cei care văd. Habar n-avem ce melodii se desfășoară în capul surdului!...

” Morții au cerințe semeni celor vii. De aceea, mulți vii sunt, de fapt, morți de-a binelea.

” Dintr-o bizară dragoste, neica Darwin ne arată cum că omul a evoluat din maimuță și, zice el, acesta a fost un progres, o evoluție.
  Omenirea e în impas, căci nu are încă un etalon și un sistem de măsurare a mirosurilor. Ne scapă florile de sub control! Își emană arogant și sfidător decibelii mirosurilor lor! Avem nevoie de organisme statale care să înfrângă obrăznicia florilor. Numai că niciodată darwin n-a stat să se gândească la cât de fericită era maimuța înainte de a deveni om. Darwin a fost un romantic fără șanse de vindecare.
 Prea multă dragoste, repet, aduce moartea. Romantismul este un fenomen care, istoric vorbind, a avut perioade de apogeu. Ceea ce nu se știe încă este că romantismul este provocat de fenil-etilamină, existentă în creierul nostru în cantități mai mari sau mai mici, dependente de oarecare acte normative ale primăriei și de radiațiile cosmice care se prăvălesc asupra noastră cu viteze de neimaginat. Apoi, mai trebuie reținut că nu murim fără rost, căci murim din dragoste. Se poate verifica foarte simplu! Pare absurd și de neacceptat ce spun eu acuma, dar acesta este adevărul: de la ,,Elogiul nebuniei” se poate trece cu ușurință la Elogiul urechilor clăpăuge și chiar la Elogiul picioarelor strâmbe, caraghioase și anemice, dar care te ajută să scapi cu fuga în caz de belea.
  Acestea toate, însă, sunt mai puțin importante decât faptul că încă n-a apărut nici o lege care să interzică muzica, dar nici una care să-i dea dreptul de a exista.

” Indiscutabil, schizofrenia schizofreniei nu înseamnă stare de normalitate, ci o altă formă a normalității care poate deveni și mai shizofenic.

” Să ne amintim:
  Să ne amintim cum este să nu ai pe nimeni și nimic. Să nu ai, nici nefericirea ta, nici singurătatea ta, nici ideea că ar putea exista speranță. Să nu aparții vreunei lumi, nici unui univers, vreunei planete, să nu aparții unei aspirații la vreo apartenență.

Livada de vișini - A. P. Cehov

” Duneașa: Am făcut o pasiune pentru dumneavoastră, Iașa. Sunteți un om cu carte, puteți să vorbiți despre orice.
Iașa (cască): Așa-i! Uite care e părerea mea: dacă o fată iubește pe cineva, înseamnă că e imorală.

” Lopahin: Asta așa e! Să spunem lucrurilor pe nume: viața noastră e stupidă!

” Trofimov: Aseară s-a vorbit mult, dar nu s-a ajuns la nici o concluzie. În accepțiunea dumneavoastră, în mândrie există ceva mistic. S-ar putea să aveți dreptate. Dar dacă privim lucrurile mai simplu, fără speculații, nu e vorba despre nici o mândrie; ce sens, poate avea ea oare, dacă, fiziologic, omul este alcătuit rău, imperfect? Dacă în enorma lor majoritate, oamenii mitocani, lipsiți de rațiune și profund nefericiți?! Ar trebui să încetăm odată să ne autoadmirăm. Mai bine ne-am apuca să muncim!
Gaev: Oricum, de murit, tot murim!
Trofimov: Cine știe? Și ce înseamnă să murim? S-ar putea ca omul să aibă o mie de simțuri și când moare să-i dispară numai cinci, pe care noi le cunoaștem, iar restul nouăzeci și cinci să rămână vii.

” Trofimov: Iată, aceasta-i fericirea! Iat-o, vine, se apropie tot mai mult, îi aud pașii. Și dacă n-o vedem, n-o cunoaștem, e un mare păcat. O s-o vadă alții...

Frumoasele străine - Mircea Cărtărescu

” Firește, prin intermediul presei, căci scriitorii, când se văd, se-mbrățișează și se pupă, de zici că sunt gay, dar pe la spate, ca să rămân în temă, se pot ataca feroce când se simt amenințați, concurați sau desconsiderați.

” Sunt convins că în clipa morții nu ajungi direct în lumea cealaltă, ci pătrunzi într-un altfel de aeroport în care îți pierzi naționaliatea și identitatea în așteptarea avionului lung,ușor și subțire care te va transporta Dincolo.

” În lumea literară nu contează ce ești sau ce faci, ci felul în care apari în ochii altora.  Iar acestăimagine, de celemaimulte ori grotescă, mai întotdeauna falsă și cu certitudine simplistă, ți-e fabricată, cu migală, de prieteni și de adversari, de-a lungul unei convețuiri de o viață.

” Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.

” o toamnă aurie, ca o carte poștală.

”  ,,Da, dar până la urmă rămân cărțile”, îți spui umilit și auto-consoltaor după ce ai încasat-o mai rău ca de obicei. Slabă speranță. E-adevărat, după moarte nu mai ești concurent cu cei vii, dar nici nu mai interesezi. Te-ai dus, dus ești, cu toate cărțile tale după tine. Cea mai prostească iluzie e să crezi că posteritatea îți va face dreptate.

” Aveam douăzeci și patru de ani pe atunci și trăiam un prezent pur, strălucitor, în care aroma tare a gloriei se ridica din fiecare piatră din pavaj ca să-mi spună pe limba ei: ,,Tu, puștiul mărunt și mort de slab, prin care fetele se uită ca prin sticlă, ai să ajungi cândva un poet adevărat, un poet iubit de universul întreg. Adică eterna iluzie a tinereții”.

” Nimeni nu iese din propria viață curat. Toți purtăm cu noi traumele, nefericirea, ofensele, eșecurile, nedreptățile, adversitatea celorlalți. Cei mai buni dintre noi încearcă să nu perpetueze răul, să nu-ntoarcă asupra altora, la rândul lor, răul care li s-a făcut. Dar fiecare ne torturăm pe noi înșine amintindu-ne în detaliu, cu o claritate halucinantă, în atâteanopți fără somn, episoade din viața noastră în care răul și perversitatea au triumfat.

” Erau vechi amintiri, deformate după logica nostalgiei, atât de rotunde și coerente, că puteau fi poeme înșirate ca perlele pe firul tăcerii.

” Arta e un domeniu sufocant din multe puncet de vedere: competiția înspăimântătoare, confruntarea cu tine însuți, cu publicul, cu confrații și cu critica - arta e un război în care ești singur împotriva tuturor -, nevoia inumană de a progresa continuu, în proprii tăi ochi, toate acestea sunt de ajuns să te-mpingă spre autodistrugere.

Viața pe un peron - Octavian Paler

” Pe măsură ce înaintezi în emoție, te apropii și de sfârșitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseți trecătoare. Eternă e doar tăcerea.


” Mai întâi, m-am apucat cu toată patima să-mi cântăresc viaţa de la capăt. Şi am început să pricep ce greşisem. Niciodată n-am trăit, de fapt, decât pentru mine. Am iubit lumea, dar am iubit-o pentru că existam eu în ea. N-am fost ani de zile decât un solitar diletant... ştiţi ce este un solitar diletant? Unul care trăieşte în singurătate trăgând cu coada ochiului la lume. Nu e în stare de mai mult, chiar când se laudă, cum făcusem eu, că vrea să fie pustnic. Dar mai ales nu e în stare să găsească la limita singurătăţii acea iubire înaltă, purificată de orice egosim, pe care, cu un cuvânt din păcate prea uzat, o numim fraternitate.


” Omul? Nu există ,,omul” decât în tratatele de filozofie care se mulțumesc cu abstracțiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu îi place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există și cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poți vedea totdeauna; îl copleșesc martorii, dintre care se aleg mereu și călăii și victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire.


” Ca să recapeți senzația că ești om trebuie să observi că vocea ta nu te mai ascultă. Țipătul a ajuns la limitele lui și s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el. 


”Noi sântem ca un cântec, nu credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit spre început. Trebuie să-l cânți totdeauna îndreptându-te spre sfârșit. Pe parcurs, în timp ce cânți încă și muzica te îmbată, îți dai seama că sfârșitul se aproprie totuși, oricât l-ai amâna. Încerci să lungești puțin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reânvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârșitul. Te încăpățânezi să nu recunoști o evidență. Că orice cântec are un sfârșit.


” Pasiunea pentru dreptate. Am priceput că există atâta nedreptate pe lumea asta încât cineva însetat de dreptate va avea întotdeauna ceva de făcut. Niciodată nu-și va apuiza șansele. Va eșua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urmă nicio dâră de dreptate, ci numai una de sânge. 


” Toate raționamentele mele au început astfel să devină procese. Orice gâneam, căutam și reversul. Oricărei lumini,îi căutam umbra. Oricărei vorbe, îi căutam ecoul. Nu mai era nimic ,,curat”. Totul era ,,murdărit” de contrariul aelui lucru. Eram un fel de Sisif, dacă vreți, care-și arunca singur stânca pe coasta muntelui odată ajuns sus. Într-un fel, mă întorsesem la viciul de a juca șah cu mine însumi. Acum transformam fiecare idee într-o părticică de șah. Într-un proces. Făcea exact acelaș lucru ca atunci când jucam pe rând, tot eu, cu piesele albe și cu piesele negre. 


” Până atunci crezusem că sinuciderea este un gest filosofic.  Un pact cu viața rupt. Le atribuiam sinucigașilor o noblețe tragică, de oameni care își recunoșteau  eșecul sau nefericirea și, după ce pierduseră toate bătăliile, aveau tăria să încheie cu o victorie care nu le mai servea la nimic, o victorie asupra fricii de moarte. Ei pătrundeau liberi în metafizică după ce fuseseră umiliți de viață.

” Poezia cea mai frumoasă nu e decât o formă de eșec și de trădare. 

” Omul râde uneori ca să-și dea curaj.


” Dar între Sisif și Christos eu văd o deosebire mult mai mare decât aceasta. Sisif speră că stânca lui se va opri, totuși, într-o zi în vârf, în vreme ce Christos nu mai speră nimic pe Golgota. El vrea să se urce pe cruce și e pregătit pentru asta. Christos știe că nu suie Golgota decât o singură dată. Că la capătul acestui drum nu există pentru el decât răstignirea. Și că deci el n-are altă speranță decât să-și accepte osânda. Sisif vrea să iasă din osândă. El se revoltă împotriva osândei sale tocmai împlinind-o. 


” Câtă vreme aștepți, totdeauna mai existăun tren care va veni sau va pleca.


” Știam că irealitatea nu se opune totdeauna realității. Dimpotrivă, sânt situații când te ajută s/o suporți. În gară am învățat altceva, ce înseamnă să născocești din teamă o irealitate, să te îmbraci în ea, ajungând astfel la o irealitate dublă în care te miști cu grijă ca nu cumva  dintr-o neatenție să strici totul, devenind ridicol în propriii tăi ochi și, mai ales, fără apărare. Mai contează oare că sânt și minciuni care te ajută să trăiești? 


”Iremediabilă e numai greșeala de a te lăsa strivit.


” Spun ,,eu, eu, eu”  numai pentru că vreau să mă explic. Și pentru că în timp ce vreau să mă explic mi se pare că intru în conflict cu cei care mă ascultă.


” Între altele, vă mărturisesc că unul dintre cele mai mari defecte ale mele a fost că nu m-am priceput să mint nici măcar când alții nu-mi cereau decât asta.


” Uneori, e drept, omul obosește așteptând. Și n-ați auzit, oare, de situații în care, când sesoște în sfârșit ceea ce el a așteptat, sosește prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obținând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reușește doar să-l obosească și mai mult. Și renunță la ea cu o ultimă mare tristețe deaorece nu e simplu să porți o bătălie și, ajuns la capăt, să-ți dai seama că asta a afost totul. Bătălia. A existat cândava un scop, dar de atâta așteptare scopul a murit...


” Și pe urmă istoria a fost mereu rescrisă în funcție de interese. Ea a ajuns să semene uneori cu un nesfârșit palimpsest unde e aproape cu neputință să decoperi scrierea originală. Sau chiar dacă o descoperi nu știi că te afli în fața ei. Bănuiești până și adevărul de fals, de mistificare.


” Indiferența nu e decât o formă comodă de a subsrie la rău.


” Orice singurătate are câteva picături de sânge pe mâini. Pilat din Pont n-a fost decât un criminal igienic.


” Nu atât adevărul unor idei a influențat lumea, cât convingerea cu care aceste idei au fost rostite.


” Înfrângerea nu înseamnă automat că dreptatea e de partea învingătorului.


” Lumea e prea înfierbântată de pasiuni pro și contra, nu admite amânări când e vorba să fie condamnat cineva.


” Sânt calm, dar credeți-mă, domnilor, nu știți cât de violent este calmul.


” Se luminează  această stea pe care ne naștem și murim, iar noi nu găsim mai bun de făcut decât să ne controlăm, plictisiți sau grăbiți, ceasul. Noaptea se retrage undeva în neant și ne regăsim pe noi înșine și lucrurile din jur fără să ne mirăm cel puțin, încât nici măcar nu le mai observăm. Ni se pare că e o datorie a pământului să se lumineze la ora prevăzută. Și astfel,în loc să aibă gust cosmic, dimineața are gustul pastei de dinți.

În noapte - Haruki Murakami

” Am senzația că mi-am clădit o lume a mea, cu timpul, încetul cu încetul. Când intru în ea, reușesc să-mi găsesc liniștea într-o oarecare măsură. Dar însuși faptul că a trebuit să-mi construiesc o astfel de lume înseamnă că sunt un om slab, ușor de rănit, nu? Iar în ochii oamenilor, e doar o lume insignificantă, de nimic. Ca o coșmelie de carton care își ia zborul  la prima pală de vânt.

” Dacă o să găsești pe cineva să-ți placă, atunci o să capeți mai multă încredere în tine. Să nu umbli cu jumătăți de măsură. Pe lumea asta există lucruri care nu poți să le faci decât singur și lucruri pe care nu poți să le faci decât în doi. Important e să împarți astea două lucruri cum trebuie.


” Ochiul nostru ia forma unei camere de luat vederi suspendate în aer, care se poate învârti în voie prin încăpăere.

” Ironie. Adică atunci când răstorni perspectiva, încerci să te privești din exterior pe tine sau lucrurile care țin de tine și găsești ridicolul din ele.

”  Ținând ceașca de cafea cu ambele mâini, Takahashi o  privește mijindu-și ochii, de parcă s-ar uita într-o cameră printr-o crăpătură din fereastră.
- Chiar vrei să știi care e răspusnul, de asta întrebi?
- Bineânțeles. De obicei de-asta și punem întrebări, pentru că vrem să știm răspunsul, nu?
- Teoretic, pentru că unii oameni întreabă din politețe.
- Asta așa e, răspunde Takahashi și, după câteva clipe de gândire, pune ceașca înapoi pe farfurioară, cu un zgomot sec. Ca explicație, am o versiune mai lungă și una mai scurtă. Pe care o preferi?
- Între.

” Mari învârte în minte cuvintele lui.

” Pe scurt, nimic din ce spuneam eu nu aungea până la ea. Parcă între noi doi era un strat transparent de burete care seca toată seva din cuvintele mele în momentul în care încercau să treacă prin el. Adică nu asculta nimic din ce spuneam. Am realizat lucrul ăsta pe măsură ce vorbeam și atunci și cuvintele ei au început să nu mai ajungă până la mine. A fost o senzație foarte stranie.

” - Eri doarme acum, spune Mari, de parcă i-ar dezvălui un secret. Doarme dusă.
- La ora asta, toată lumea doarme.
- Nu asta voiam să spun. Ea nu vrea să se trezească.

” Se gândește la corelația dintre teorie și acțiune. Teoria rezultă din acțiune sau duce la acțiune?


” Dacă îți forțezi zdravăn memoria, multe amintiri reânvie destul de clar. Se întâmplă să-ți aduci aminte brusc de anumite lucruri uitate de multă vreme. E foarte interesant. Memoria e foarte ciudată. Îndeasă la sertar tot felul de prostii care nu-ți folosesc la nimic. Iar alte chestii importante și chiar care îți sunt de folos se șterg una după alta.

” - Știi, mă gândeam dacă nu cumva oamenii își folosesc aminitirile pe post de combustibil.

Jurnal de doliu - Roland Barthes

” 27 octombrie. Nemurire. N-am priceput niciodată această poziție bizară, sceptică: nu știu.

” 29 octombrie. Ciudat, vocea ei, pe care o cunosc atât de bine, despre care se spune că ar fi însuși grăuntele amintirii ( ,,scumpa inflexiune...” ), n-o mai aud. Ca o surzenie localizată...

” 31 octombrie. Nu vreau să vorbesc despre asta, de frică să nu fac literatură - sau fără să fiu sigur că nu ar deveni literatură-, chiar dacă literatura ia naștere din aceste adevăruri.

” 5 noiembrie. Astfel îmi pot rumega doliul. Nu e vorba de singurătate, în empiric, etc; mă simt în apele mele, dau dovadă de stăpânire, ceea ce i-ar putea face pe oameni să creadă că aș fi mai puțin îndurerat decât și-au imaginat ei. Mai degrabă e ca și cum se rupe o relație de dragoste, acel  ,,noi ne iubeam. Punctul cel mai arzător până la punctul cel mai abstract...

” 10 noiembrie. Mi se urează ,,curaj”. Dar vremea curajului a fost când ea era bolnavă, pe când o îngrijeam văzându-i suferințele, tristețile, și când trebuia să mă ascund pentru a plânge. În fiecare clipă trebuia să-mi asum o decizie, o atitudine; or, anume acesta-i curajul. - Acum, curaj înseamnă dorință de viață și nu am decât prea mult.

” 11 noimbrie. Singurătate =  să nu ai pe nimeni apropiat căruia să-i poți spune: mă întorc la cutare oră sau căreia să-i poți telefona (zice): iată, m-am întors.

” 21 noimbrie. Acum știu de unde poate veni Deprimarea: recitindu-mi jurnalul din vara asta, am fost în egală măsură ,,vrăjit” (prins) și decepționat: așadar, scriitura la maximum nu este decât derizorie. Deprimarea va veni atunci când, din străfundul tristeții, nu mă voi putea agăța nici măcar de scriitură.

” 16 ianuarie. 1978. Universul meu: opac. Nimic nu rezonează aici cu adevărat - nimic nu se cristalizează.

” 20 martie 1978. Se zice ( îmi spunea dna Panzera): Timpul potolește doliul - Nu, Timpul nu șterge nimic; doar face să treaca emotivitatea doliului.

” 23 martie 1978... să/mi integrez tristețea într-o scriitură.

” Pe la 12 aprilie 1978. A scrie pentru a-ți aminti? Nu pentru a-mi aminti, ci pentru a combate sfâșierea uitării ce se anunță absolută. Această - curând - ,,nicio urmă”, nicăieri, în nimeni.

” 1 mai 1978. A gândi, a ști că mama e moartă pentru totdeauna, complet ( ,,complet” care nu poate fi gândit decât prin violență și fără ca să poți suporta timp îndelungat acest gând), înseamnă a gândi, literă cu literă (literalmente și simultan), că și eu voi muri pentru totdeauna și complet. Există, așadar, în doliu (doliu de acest fel, al meu) o îmblânzire radicală și nouă a morții; căci, înainte, nu era decât o cunoaștere împrumutată (stângace, venită de la alții, din filosofie, etc), iar acum este cunoașterea mea. Nu-mi poate face deloc mai mult rău decât doliul meu.

” 18 mai 1978. La fel ca dragostea, doliul lovește lumea, mondenul, irealitatea, inoportunitatea. Rezist lumii, sufăr din cauza a ceea ce-mi cere, de pretenția ei. Lumea îmi sporește tristețea, asprimea, zăpăceala, iritarea etc. Lumea mă deprimă.

” 5 iunie 1978. Pentru mine, Monumnetul nu este ceva durabil, etern (doctrina mea este mult prea înrădăcinată în Totul trece: mor până și mormintele), este un act, un activ care face să fii recunoscut.

” 18 iulie 1978. Ideea că moartea ar fi  un somn. Dar ar fi îngrozitor să trebuiască să visezi veșnic.

” 24 iulie 1978. (Fotografie: neputința de a rosti ceea ce este evident. Nașterea literaturii)
,,Inocență”: ceea ce nu va dăuna în veci.

” 31 iulie 1978. Nu-mi doresc nimic altceva decât să-mi locuiesc tristețea.

” 18 august 1978. A împărtăși valorile  cotidinaului silențios (să ai grijă de bucătărie, de curățenie, de haine, de estetică și, într-un fel, de trecutul obiectelor) era felul meu (tăcut) de a asta de vorbă cu ea. - Și anume așa o pot face acum, când ea nu mai este aici.

” 17 septembrie 1978... alterare treptată a încrederii în mine însumi - în ceea ce scriu.

” 8 octombrie 1978 Cât despre moartea, moartea mamei mi-a dat certitudinea (până atunci abstractă) că toți oamenii sunt muritori -  că nu există nicioadată discriminare în acest sens - iar certitudinea că trebuie să mor urmând această logică mă liniștește.

” 7 iunie 1978. Formă de discreție: să faci totul de unul singur, să nu-i pui pe alții să facă.